Este iertarea lui Dumnezeu neconditionata?

Fara indoiala arta de a gira o relatie intre doi indivizi are multe ingrediente. Oamenii tanjesc dupa relatii in care sa nu mai fie raniti emotional, sa fie totul lin si natural. Dar cine este acela care repara greselile dintr-o relatie si daca e cineva, cum o face?

In mediul occidental pentru ca stresul ii impinge pe oameni la limita, Biserica incearca sa ii absolve pe oameni de orice fel de vina, prezentand un Dumnezeu care iarta neconditionat, oricand si oricum, doar sa crezi in El. Nici macar intre oameni nu este asa. Am vazut copii care au preferat sa stea timp indelungat in time out, decat sa isi ceara scuze dela un profesor sau de la un prieten pe care l-a ranit. De ce? Pentru ca nu e in natura omului sa isi ceara iertare, oricare ar fi varsta, iar cu forta nu poti obliga pe cineva sa isi ceara iertare. Daca omului nu ii sta in natura sa isi ceara iertare sau sa ofere iartare fara sa i se ceara, oare cum trebuie sa ne relationam la Dumnezeu?

Napoleon Bonaparte spunea „iertarea înseamnă a te ridica mai presus decât cei ce te-au insultat”. Inseamna ca Dumnezeu va fi intotdeauna mai presus decat cei pe care ii iarta.

Are Dumnezeu conditii in a oferi iertarea?

Pe niniveni i-a iertat 100%. De unde stim? Pentru ca nu i-a prapadit asa cum meritau. Ce au facut Ninivenii? Au crezut mesajul lui Iona ca dupa 40 de zile vor pieri, s-au smerit si au postit.

„Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un post, şi s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei mai mici.” (Iona 3 :5)

Unii cred ca totul se termina aici. Au mai facut ceva care este cheia iertarii: au strigat la Dumnezeu cu putere si s-au lasat de caile lor rele.

Ci oamenii şi vitele să se acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu, şi să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele de asuprire, de care le sunt pline mâinile! Cine ştie dacă nu Se va întoarce Dumnezeu şi Se va căi, şi dacă nu-Şi va opri mânia Lui aprinsă, ca să nu pierim! Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care se hotărâse să li-l facă, şi nu l-a făcut.” (Iona 3: 8,9,10.)

Auziti ce zice versetul 10: Dumnezeu a vazut ca se intorceau de la calea lor cea rea.

Unii predicatori ciuntesc mesajul de dragul de a ramana cu enoriasii pe banci. Se suna o trambita falsa iar cei ce aud nu stiu ce au de facut. Dumnezeu il iarta doar pe cel ce se pocaieste. Fara pocainta nu este iertare. Pocainta inseamna o cainta din adancul inimii pentru fiecare pacat pe care Duhul Sfant ti-l aduce in minte, il dovedeste si il judeca. Dupa ce Duhul Sfant a dovedit pacatul si l-a judecat, eu ma pocaiesc si ma decid pentru a nu mai face acel pacat asa cum Ninivenii se lasau de uraciunile lor. Merg oamenii la botezuri, la rugaciuni pentru umplere cu Duhul Sfant si nu s-au pocait de pacatele lor si nu s-au lasat de faradelegile pe care le savarseau. Se indura Dumnezeu de Niniveni doar daca posteau si strigau la El pentru indurare? Nu cred. Dar Dumnezeu a vazut actiunea concreta in viata lor. Ei se intorceau de la caile lor cele rele. Domnul Isus Christos cand a inceput sa predice nu a spus: Oricine va spune aceasta rugaciune… dupa Mine, si va declara: sunt iertat, va fi iertat si mantuit. El a spus: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie.” (Marcu 1:15). Isus Christos a predicat pocainta si a adus vestea buna a Evangheliei ca Dumnezeu este dragoste.Cand esti iertat nu mai esti trist, cand esti iertat nu mai traiesti in robie si in dependente. Cand esti iertat o stii in inima ta, si nu ai nevoie sa iti scrie nimeni vreo „ scrisoare de gratiere” pentru care sa mai trebuiasca si sa platesti. Pretul iertarii tale si a mele a fost achitata la Calvar de Domnul Isus Christos. Este atat de minunat ca stii ca ai fost iertat, orice ai fi facut. Este o singura cheie care deschide usa iertarii si aceasta este: pocainta.

„Când citeşti Scriptura Sfântă şi rămâi pe gânduri dus,
parcă vezi prin ceaţa vremii cum, pe Golgota, Isus
înălţă spre cer privirea, dornic pironind văzduhul,
până pleoapele-I căzură peste ochii buni. Iar Duhul,
dezlegat, porni în grabă jos, în închisoarea morţii,
în Şeol, să frângă-n două, pentru-ai Săi, zăvorul porţii.

Şi te-nalţi apoi ca gândul în Eden. Şi vezi în zare
o cetate de lumină cu oştiri în sărbătoare.
Vezi pe porţile înalte de cleştar dintr-o bucată
heruvimi cu patru aripi şi cu spada-nflăcărată,
înălţându-se ca zorii peste floarea primăverii.
Dar deodată, din trompete dau un lung semnal străjerii.
Da… Departe, printre stele, ca un fulger ne´ntrerupt,
un convoi străbate largul bolţilor de dedesubt.
Şi curând, de cântec falnic cerul cerului umplându-l,
iată-i… cete după cete, ca-n oştiri ţinându-şi rândul,
vin în haine de lumină şi se-nalţă ca un stol
zecile de mii de duhuri ridicate din Şeol.

Izbăvit de sub pedeapsă, vine primul om, Adam;
apoi Eva, Set şi Abel, Noe, Terah, Avraam…
Iată… Isaac şi Iacov, smulşi din lanţurile grele,
Iosif ca o stea sclipeşte între unsprezece stele,
Moise uşurat de greul lespezilor din Horeb,
— Iosua îi stă la dreapta, iar la stânga e Caleb —;
Ghedeon privind cetatea şi oştirea fără număr,
Şi Samson, lăsând să-i cadă pletele mai jos de umăr;
David, fericit să uite de păcatele-i iertate,
Solomon şi toţi urmaşii casei binecuvântate,
toţi profeţii şi martirii ce-au murit frângându-şi dorul,
de la nepătatul Abel la Ioan Botezătorul.

Iar în faţa tuturora… ce Luceafăr glorios
umple cerul de lumină şi de har victorios?
E Isus!… purtând pe frunte diadema de lumini
cu aceeaşi simplitate cum purtase crengi de spini.
E Isus!… cu mâini întinse într-un gest de raze nins,
cu aceeaşi duioşie cum pe cruce le-a întins.
Vai!… dar poarta cea înaltă dintr-un singur alb cleştar
cum îşi va deschide oare uriaşul stăvilar?
Până-n bolţi un glas răsună larg ca bubuitul lavei:
„Sus acum, voi porţi eterne! Iată Împăratul slavei!“
„Cine-i  Împăratul slavei?“ „Domnul tare şi viteaz,
care-a biruit în luptă cel mai fioros grumaz!“

Şi târziu, când Paradisul s-a închis c-un vuiet lin,
printre stele, către poartă, vine-ncet un biet străin.
Ochii lui sunt plini de frică. Păru-n frunte. Faţa suptă.
Peste trupul plin de sânge, poartă o cămaşă ruptă.
– Ce vrei tu? îi spune unul dintre îngerii străjeri.
– Cine eşti? îl mai întreabă iscodind cu ochi severi.
– Eu?… răspunde-ncet străinul copleşit de un oftat,
sunt un păcătos din lume… Nu ştiu să fi fost păcat
să nu-l fi făcut în viaţă. Am ucis. Am jefuit.
De copil m-a prins o vrajă de pahar şi de cuţit.
Mă ţineam ascuns în peşteri şi pândeam pe cei bogaţi.
Sângele curgea ca apa. Apoi galbenii prădaţi,
mi-i luau toţi cârciumarii şi femeile pierdute.
Şi cădeam în zori pe-o vale între brusturi şi cucute.
La altare n-am dus jertfă nici o mierlă de când sunt.
N-am ştiut de rugăciune. N-am avut nimica sfânt.
O putere, un balaur, îmi da brânci să beau, să prad…
– Vai, destul… vorbi străjerul. Locul tău e-acolo-n Iad.
Şi, cu mâna lui întinsă, i-arătă în jos sub cer,
într-o gură de-ntuneric, flăcări vii într-un crater.
Se uită-ngrozit străinul. Iar apoi încet şopti:
– Da… acolo… Dar ascultă. Înainte de-a muri,
osândit fiind la moartea cea mai grea, mai blestemată,
ţintuit pe lemnul crucii, am văzut, hulit de gloată,
un profet murind alături. Ba… mai mult ca un profet!
Nu era un om din lume. Ci, sub fruntea de nămet,
Îi plutea în ochi o pace… şi-o dumnezeire-n grai.
El mi-a spus privindu-mi faţa: Azi vei fi cu Mine-n Rai!
Şi acum o întrebare… un cuvânt mai am de spus:
Dacă tot ce văd e Raiul, nu-i pe-aici acel Isus?…
– O! Isus? E-aici în slavă… tot ce vezi Îi aparţine.
Dar de ce-ţi acoperi faţa hohotind? Sau plângi, străine?
– Rogu-te, o vorbă numai… Nu ştiu cum să-mi spun amarul…
Dacă e Isus aicea… spune-I c-a venit tâlharul.
– Vino!… Poarta e deschisă… Domnul îi vorbeşte-n prag.
Îl priveşte lung tâlharul. Paşii înapoi se trag…
E Isus acest arhanghel în veşminte sclipitoare?
Părul… Nu-i al Lui. Nici brâul. Nici cămaşa de ninsoare.
Dar… privirea blândă… Ochii. El e! Şi-a căzut grămadă.
Cum? Dar cine îl ridică? Ochii lui nu pot să creadă.
– Doamne, sunt murdar… şi-n zdrenţe. Sunt…
şi-şi frânse vorba-n dinţi…
– Eu… în haine de lumină? Eu, tâlharul, printre sfinţi?
Şi luându-l blând cu Sine, strălucitul Voievod,
lângă tron ducându-l,  zise: „El Mi-a fost întâiul rod!“
Şi acum să ştie oricine: Unde a intrat tâlharul,
nu-i pe lume om să creadă şi să nu-l primească Harul!
Nu-i păcat pe care Domnul nu şi-a pus făgăduinţa.
Unul singur nu se iartă niciodată: Necredinţa!” ( Tâlharul, de Costache Ioanid)

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s